S-ar putea, dar nu garantez, ca in curand sa nu mai fac nici un fel de poze pe unde merg si sa nu mai cumpar nici un suvenir, nimic de genul asta. Mi-am amintit de o chestie citita mai demult, scrisa de d-l Robert K. Ressler, parintele profiling-ului, care a lucrat in mai multe cazuri de serial-killer cunoscuti (Ted Bundy, Jeffrey Dahmer, John Wayne Gacy): in cele din urma, cei mai multi dintre ei, ajung a lua trofee de la locul faptei pentru a retrai crima pana cand acele trofee nu sunt indeajuns...nu intru in detalii.
Si stateam sa ma gandesc..pozele, suvenirurile, amintirile in general, pe care le colectam cu patos de pe unde mergem pentru a rememora sentimentele placute pe care le-am trait.... hmm...
Care e diferenta dintre un om ce fotografiaza castelul Bran si un criminal in serie ce ia ca amintire ciorapul unei victime? Noi ne putem mandri fara teama, cu pozele dupa 3 zile, pe cand ei nu - doar le retraiesc din nou si din nou in psihicul lor bolnav. Iar asemanarea e si mai dura; si noi si ei ajungem sa facem acelasi lucru: putem merge saptamana urmatoare sa fotografiem si Castelul Huniazilor fara sa facem vreun rau pe cand ei isi doresc si mai multe amintiri. Nici noi, nici ei, nu cautam neaparat suvenirurile, insa le luam pentru ca putem.
Pudibunzii alertati de tabu-uri vor racni indignati: eu nu sunt un criminal in serie!. Iar raspunsul meu va fi: "Nici eu". Dar asemanarile la nivel emotional, legate de instinctele de baza care domina psihicul sunt prea pregnante pentru ca o minte sincera sa nu le recunoasca.Poate de asta provoaca de multe ori oprobii.
Facem poze cu rudele, cu animalele, cu prietenii pentru ca peste zile, saptamani, luni sau ani sa retraim momentele. Este aceeasi retraire stranie, de putere obtinuta in a captura momentul, pe care o cauta toti, pierduta printre regrete si dorinta ca totul sa...se repete.
Sau sa se poate retrai. Macar pentru o secunda.
Sunt la usa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu