My Kid

My Kid

marți, 2 august 2011

Pensionarul trist.





Unde sunt batranii aceia intelepti din povesti, cei care iti pot sfaturi din vasta experienta lor? Unde sunt barbile si mustatile ce acopera chipuri cicatrizate de viata? Unde e parul alb ce-si merita cu adevarat respectul si care mangaie tandru o frunte ridata aproape facand dragoste cu gandurile aflate sub ea?  Unde e parintele Cleopa, unde s-au dus mosnegutii care te uimeau prin vivacitatea lor, precum Petre Tutea ? Unde s-au ascuns monahii auto-izolati in munti traind aproape din nimic dar cultivand gandire si spirite nealterate? Unde sunt spiritele mereu alerte, mereu atente si mereu ganditoare? Privirile blande dar pline de suflet scrutand de pe prispele caselor taranesti, unde s-au ascuns ?
Au fost inlocuite de carcase spirituale deja putrefiate si  muribunde la 60 de ani, de fete obosite pandind de dupa perdelele cutiilor de beton, de minti si personalitati indobitocite de atata carcoteala suferinda. Au fost substituite treptat de catre vieti inoculate, de suflete furate si de firi pentru care conteaza un singur lucru: supravietuirea. Supravietuirea este instinctul urmat  de fiecare forma de viata, de la om la furnica. Dar omul se distinge de orice fiinta prin puterea de a-si adresa si de a intreba: "cu orice pret?". Cu pretul gandirii? Cu pretul decentei ? Cu pretul demnitatii? Cu pretul renuntatii la calitatea de fiinta inca de sine statornica ? Cu pretul rusinii de a te apleca dupa o moneda de 50 de bani? Cu pretul rusinii de a te imbulzi precum o adunatura de animale la reducerile magazinelor ? Au fost prea multe cazuri de urlete ingemanate pentru o sticla de ulei si doua kilograme de zahar.
Mi-e imposibil sa nu remarc ca 60 sau 70 de viata au fost insuficienti sau prea greu de suportat pentru unii, atat de insuficienti si/sau grei, incat nu au invatat nimic in timpul asta. Poate sunt prea radical, dar nu accept sa fiu imbulzit si inghesuit in autobuz de o turma cu par alb care a invatat un sigur lucru: cum sa dea din coate, se presupune ca ar fi trebuit sa invete de la viata ca nu e frumos. Viata ar fi trebui sa ii invete decenta, nu nesimtirea. Personal nu am vazut decat extrem de putine persoane carora sa imi permit a le oferi locul meu din trolebuz. Nu accept afirmatii cretinoide, barfe facute pe la spate. Nici de la cei mai tineri care poate nu au puterea de a face diferenta intre om si fiinta umana si nicidecum de la pensionarii care, cu toate clauzele acordate de o viata traita, renunta la calitatea oferita de decenta si normalitate.
Dar nu e vorba de mine aici, poate motivele mele sunt subiective si aiurea. E vorba despre ceea ce vad in jur. O cireada de suflete atat de chinuite incat uita cum sa se comporte ca oamenii, civilizat. O turma de spirite slabe, imbatranite intru nimic.
Imi plac batranii...Imi plac batranii de la care am de invatat, sugubeti si care spun lucruri pentru ca trebuie spuse, nu pentru a nu tacea, care stiu viata. Care s-au luptat cu ea, care au abuzat sau au fost abuzati de ea dar care cu toate astea stiu cum sa fie batrani. Care-si merita respectul, nu care doar il cer.
Batranii care nu au imbatranit degeaba.

"There's nothing like the sight of an amputated spirit".

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu